Fetita care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu

Description

Romanul Fetita care se juca de-a Dumnezeu a fost distins cu Premiul National de Proza al Ziarului de Iasi, editia 2015

Un roman surprinzator, emotionant si plin de umor care exploreaza, prin ochii inocenti ai Raditei si cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund Romania postcomunista: emigratia temporara. Pentru a-si scoate familia din impas financiar, Letitia hotaraste sa plece la munca in strainatate pentru citeva luni. Prin intermediul unei cunostinte ajunge la Roma, in Italia, unde face menaj si ingrijeste de batrina familiei Bosse, Nona. Intimplator, intilneste o fosta colega de liceu, Laura, o veterana a locurilor de munca precare, fire puternica, spontana si onesta, care ii deapana povestea ei de emigranta. Acasa, au ramas cele doua fetite: Radita – sensibila, introvertita – in grija bunicilor si Malina in cea a sotului Letitiei, Vali. Aflata la inceput de scoala si puternic atasata de mama sa, Radita sufera in urma despartirii asa cum numai copiii pot sa o faca, cu tot corpul si toata imaginatia. Cele citeva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor sufera mereu schimbari, iar efectele secundare ale plecarii se dovedesc imprevizibile. Ne aflam in fata unui roman tulburator, in care sint imbinate subtil o varietate de teme: copilaria, inocenta, instrainarea, confruntarea mentalitatilor, relatiile de cuplu sau reconfigurarea identitatii. Totul intr-o constructie plina de tensiune si cu un limbaj proaspat, efervescent.

Fragment din cartea « Fetita care se juca de-a Dumnezeu » de Dan Lungu:

« La inceput, chiar cand l-a nascocit, jocul nu avea nici un nume si probabil ca nici nu i-ar fi dat vreunul, fiindca nu vorbea despre nimeni cu el, dar intr-o zi, cand Buna era in toane faine, i-a povestit cum sta Dumnezeu in ceruri si are grija nu numai de fiecare om, ci si de fiecare vietuitoare si planta, si atunci a stiut ca ea se juca de-a Dumnezeu. Abia apoi s-a gandit ca batranul cu barba alba care aducea ploaia si misca vanturile cum voia el s-ar fi putut supara pe ea, dar, daca avea sufletul bun, nu trebuia sa se necajeasca, fiindca nu era treaba serioasa. Pentru El era de munca, nu gluma, la atatea milioane si milioane de oameni, furnici, broaste si fire de iarba, insa pentru ea, care avea grija de cativa elevi in curtea scolii, trecatorii din fata cofetariei ori cheliile din parculet, nu era decat un joc.
Cand se satura de dat porunci, picioarele ii amortisera. Se lasa pe spate si se rasuci catre interiorul terasei de pe bloc, ajunse cu nasul in carton, se rostogoli si, in fine, ajunse cu fata in sus. Privitul cerului era cel mai periculos dintre jocurile ei secrete, dar ii era imposibil sa se abtina de la el. Iar privitul cerului de pe bloc nu se compara cu nimic altceva, fiindca nici din gradina, nici din copac si nici macar de pe magazia de lemne nu se vedea atat de curat, fara pic de margini. Era periculos fiindca mereu uita ca are o bunica, ca trebuie sa ajunga acasa si mereu se putea lasa cu o chelfaneala zdravana. Si mai era periculos fiindca, indiferent daca isi spunea povesti cu nori sau pur si simplu isi lasa mintea in voie, de fiecare data ajungea sa-si aminteasca de nota la caligrafie si asa mai departe. »