Şi vulturii uită să zboare – Lucia Stroilă

Description

„Mi-am strâns aripile și-am tras aer în piept în cea mai neagră noapte de iunie. Am fost prima verigă defectă în marea de albastru ce mă înconjura. Ochii albaștri ai mamei, ai bunicii, ai bunicului, unchilor, mătușilor, verișorilor, tot atîtea nuanțe de albastru între care ochii mei verzi erau puiul de lebădă defect. Am căutat seninul, inconștient, toată viața. Am fost pînă la Voroneț după cea mai perfectă nuanță de albastru. Nu era niciunde ceea ce căutam, doar când ridicam ochii spre cer întâlneam, uneori, ochii neamului și mi se oprea respirația. Târziu am descoperit că sufletul meu are ochi albaștri ca cerul unei dimineți senine într-un loc uitat de lume, ascuns în spatele lui Dumnezeu. Atunci am înțeles că, într-un fel sau altul, toată viața mi-a fost plină de nuanțe de albastru. Și cuvintele-au început să cânte.” (Lucia Stroilă)